Răspuns :
Răspuns:
Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu-rezumat
Acţiunea basmului se petrece „pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”. Atunci era „un împărat întunecat şi gânditor ca miază‑noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zile.”, care nu avea copii şi purtase de cincizeci de ani războaie necurmate, cu alt împărat apoi cu fii şi nepoţii acestuia, „ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe”.
La rugăminţile împărătesei, îndreptate către Maica Domnului pentru a avea un copil, icoana Preacuratei sloboade o lacrimă, pe care sorbind‑o femeia rămase „îngreunată”, născând apoi un copil, botezat Făt‑Frumos din lacrimă. Copilul creştea într‑o lună cât alţii într‑un an şi când ajunse flăcău voinic îşi făcu buzdugan de fier cu care porni să ducă el singur mai departe războiul tatălui său, după ce stricase un alt buzdugan, căci îl aruncase până în bolta cerească şi se rupsese, prinzându‑l în degetul mic.
După trei zile de mers ajunse la locuinţa tânărului împărat cu care tatăl său purta război: „Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într‑un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur, iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat, de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca‑ntr‑o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.”.
Făt‑Frumos din lacrimă şi tânărul împărat se fac fraţi de cruce şi îşi mărturisesc reciproc temerile: primului îi este frică doar de Dumnezeu iar celui de‑al doilea de Dumnezeu şi de „Mama‑pădurilor. O babă bătrână şi urâtă care umblă prin împărăţia mea [zice el] de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite.”. Nu mult după aceea soseşte şi baba „pe Miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă scobită de păraie, c‑o pădure‑n loc de păr” dar Făt‑Frumos o bagă într‑o piuă şi o închide acolo prăvălind deasupra o stâncă, legată apoi cu lanţuri groase de piuă.
Degeaba însă, căci ea reuşeşte să fugă, cu piuă cu tot, şi cel care luptase cu ea o urmăreşte „până ce ajunse lâng‑o casă frumoasă, albă, care sticlea în lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori.”, unde se afla fiica babei („părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă.”). Îndrăgostită pe loc de tânăr, îi spune că, pentru a‑i învinge mama, acesta trebuie să schimbe între ele cele două butoaie din faţa prispei, unul plin cu apă şi altul cu putere; procedând aşa Făt‑Frumos câştigă, deoarece Mama‑Pădurii, scăpată din piuă, se luptă cu el dar bea doar apă când oboseşte, pe când el bea putere.
Cei doi tineri merg la curtea împăratului frate de cruce, unde acesta, după ce Făt‑Frumos îi prezintă pe Ileana, fiica Mamei‑Pădurii drept mireasă, se destăinuie: „Iubesc o fată frumoasă, cu ochi gânditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui. Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă‑te tu!”. Pentru că Făt‑Frumos din lacrimă acceptase, înainte de plecarea lui Ileana îi spune că atâta vreme cât el va fi dus ea va plânge necontenit.
După o noapte de drum eroul ajunge pe malul mării, la locuinţa Genarului situată pe „o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr‑o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.”. Ea îl recunoaşte îndată pe Făt‑Frumos, căci o stea îi vorbise peste noapte despre sosirea lui, o ia pe calul său şi pornesc la drum dar un motan năzdrăvan din vatra sălii mari a castelului vede totul şi îl anunţă, la vânătoare, unde se afla, pe tatăl fetei, care, având un cal cu două inimi, îi ajunge din urmă şi îşi ia fiica înapoi, fără nici o luptă („Să se bată cu el Făt‑Frumos nu putea, căci Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.”).
Revenit la castelul de pe stâncă, Făt‑Frumos are o nouă tentativă de răpire, profitând de absenţa tatălui fetei plecat la vânătoare, până ce, anunţat fiind de acelaşi motan, este ajuns din urmă de către Genar, care de astă dată nu îl mai iartă şi îl aruncă în înaltul cerului, unde fulgerele îl ard. Dar pe locul căderii cenuşei rămase din răpitor se naşte un izvor; trecând pe acolo Domnul Iisus cu Sfântul Petrea, la rugăminţile Sfântului, Domnul face ca izvorul să redevină ce era înainte.
Explicație:
Sper ca te-am ajutat!
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile oferite v-au fost de ajutor. Dacă aveți întrebări sau nevoie de asistență suplimentară, nu ezitați să ne contactați. Vă așteptăm cu drag data viitoare și nu uitați să ne adăugați la favorite!