ÎN POFIDA tuturor greutăţilor, a obstacolelor şi a dezamăgirilor, milioane de profesori din lumea întreagă perseverează în această profesie pe care şi-au ales-o. Dar ce anume îi determină pe mii de elevi să depună eforturi pentru a deveni profesori când ştiu că s-ar putea să nu aibă parte de respectul ce li se cuvine? Ce îi face să nu renunţe?
Inna, o profesoară din Rusia, a explicat: „E plăcut să-i vezi pe foştii tăi elevi deveniţi adulţi, să-i auzi spunându-ţi că ceea ce au învăţat de la tine le-a fost util. Te simţi atât de încurajată când îţi spun că îşi aduc aminte cu drag de anii petrecuţi împreună“.
Giuliano, un profesor ale cărui cuvinte le-am citat în articolele precedente, a spus: „Una dintre cele mai mari satisfacţii o simţi atunci când îţi dai seama că ai reuşit să stimulezi interesul elevilor faţă de un anumit subiect. De exemplu, după ce am explicat un anumit subiect la ora de istorie, unii elevi mi-au zis: «Continuaţi! Mai spuneţi-ne şi altceva!» Aceste cuvinte spontane sunt ca o rază de soare într-o dimineaţă mohorâtă, deoarece îţi dai seama că ai stârnit în copii sentimente până atunci necunoscute de ei. E extraordinar să le vezi feţele radiind de bucurie pentru că au înţeles un anumit subiect“.
Elena, o profesoară din Italia, a declarat: „Cred că găseşti satisfacţie mult mai des în lucrurile mici, de zi cu zi, în micile realizări ale elevilor, decât în rezultatele impresionante, care rareori se întâmplă să le obţii“.
Connie, o australiană care are peste 30 de ani, a spus: „Te simţi răsplătit din plin când un elev de care eşti legat ca profesor îşi face timp să-ţi scrie câteva rânduri prin care îşi exprimă recunoştinţa pentru eforturile tale“.
Oscar, din Mendoza (Argentina), e întru totul de acord cu această opinie: „Când mă întâlnesc pe stradă sau oriunde altundeva cu elevi de-ai mei şi aceştia îşi exprimă aprecierea pentru ceea ce i-am învăţat, simt că eforturile mele n-au fost zadarnice“. Angel, din Madrid (Spania), a mărturisit: „Cea mai mare satisfacţie pe care mi-o aduce această frumoasă, dar dificilă profesie căreia i-am dedicat o parte din viaţă este, fără nici o îndoială, aceea de a-i vedea pe tinerii cărora le-am predat că au ajuns, într-o anumită măsură şi datorită eforturilor mele, oameni onorabili“.
Leemarys, ale cărei cuvinte le-am citat în introducerea articolului, a spus: „Am deplina convingere că profesorii sunt oameni deosebiţi. Suntem şi puţin ieşiţi din comun deoarece ne asumăm o responsabilitate extraordinar de mare. Dar, dacă reuşeşti să schimbi lucrurile în bine — indiferent că e vorba de zece copii sau doar de unul —, ţi-ai făcut meseria şi e cel mai frumos sentiment pe care îl poţi avea. Îţi faci meseria cu bucurie“.
