statuia și voalul
mereu mi-am dorit să văd creațiile unor oameni înzestrați cu un talent aparte. m-am decis să o iau pe prietena mea anastasia de o aripă, și să mergem la muzeul de artă contemporană.
ziua era minunată. aerul era parfumat de florile de tei, care își intensificau mireasma odată cu adierea primăvăratică. atmosfera în sine se aseamănă unui tablou pictat.
pătrundem într-o sală plină de statui care mai de care mai expresive, care stăteau împietrite pe postamentul lor de lemn. mi-a atras atenția un nud care stătea pe vine care cu brațele ferme încerca să și cuprindă trupul musculos și înfrigurat. m-am uitat lung la această statuie pentru că, dintre toate cele expuse, aceasta mi-a trezit o anumită stare de neliniște. mă minunam cum de un artist este capabil să transmită atât de mult sentiment printr-o bucată brută și rece de marmură.
scufundată în gânduri și ațintind statuia cu privirea, o văd cum prinde viața sub ochii mei. statuia se ridică în picioare și-mi zice: "nu țipa. nu chema pe nimeni. dă-mi doar eșarfa ta." hipnotizată, îmi dezlegam eșarfa albastră și lungă de la gât, și i-o dau fără ezitare. statuia se înfășoară în eșarfa mea și se preface într-un voal de marmură. atunci statuia a rămas neclintită.
am căutat-o pe anastasia, care stătea în fața unui tablou. nu părea să fi observat nimic din cele ce se întâmplară. în tot acest timp cât eu am rămas în fața statuii, ea a văzut întreg muzeul.
ne-am îndreptat spre ieșire și am decis să păstrez secretul, pentru că altfel m-ar fi crezut nebună. totuși, am să mă reîntorc într-o zi să-mi văd amicul împietrit.
