Argumemtează că fragmentul următor, extras din opera literară Luiza Textoris, de CorinBraga, aparține genului epic
,,Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici. Îi plăcea să doarmă, fiindcă în
fiecare noapte un adevărat cinematograf i se deschidea în interiorul capului, pe dosul pleoapelor
închise. Flashuri scurte şi puternice, filme lungi şi pline de peripeţii, visele ei desenau o altă lume,
unde nu pătrundea lumina cenuşie de afară. Ori de câte ori i se întâmpla să nu viseze, Luiza se simţea
fragilă şi neajutorată. În ziua aceea nu îşi găsea locul între oameni şi avea impresia că îi lipseşte ceva
esenţial, că viaţa nu merită trăită. Mama ei, Regina Textoris (numele pronunţându-se Reghina), o
femeie înaltă şi rece, cu obraji de marmură portocalie străbătută de firişoare roşii, o lua în derâdere de
fiecare dată când, neatentă, neajutorată, navigând încă printre imaginile din vis, Luiza se împiedica de
cum ieşea din cameră.

– Iarăşi ai visat?!

– Nu, dar astăzi nu mă duc la şcoală…

Michael Textoris, tatăl Luizei, un bărbat căruia ochii mobili şi distraţi păreau să-i fi încreţit pielea pe
frunte şi la tâmple, se uita cruciş la cele două femei:

– Cineva e îmbufnat în dimineaţa asta?

– Eu nu, spuse Luiza, eu sunt o extraterestră. Nu ştiu de ce m-aţi mai înfiat…

– A, acum începe povestea cu romanul familial…, se lămuri Michael Textoris, aruncând cât acolocravata, al cărei nod nu îi izbutea nicicum.

– Seamănă cu maică-ta, cu Emma, comentă Regina.

– Nu seamăn cu nimeni, eu sunt Peter Pan, bombăni Luiza, împleticindu-se în cămaşa de noapte către

sala de baie.

– Eşti fată, nu poţi fi Peter Pan, eventual doar Wendy, aruncă în urma ei Michael Textoris.

Luiza îi scotea din minţi pe ai ei prin schimbările ei bruşte de dispoziţie. Uneori părea greoaie,

picioarele i se împleticeau, obiectele îi scăpau din mâini, nasturii i se descoseau între degete, becurile

se ardeau când le aprindea, jaluzele şi perdelele se smulgeau când le trăgea. Zile întregi se scufunda în

muţenie, nimeni nemaiputând scoate o vorbă din gura ei. Apoi, brusc, fără un motiv aparent, începea

să sporovăiască şi să danseze prin casă, să mute ghivecele din ferestre, să trântească uşile de la camere

şi dulapuri ca un curent de aer.

– Vârstă dificilă…, îşi dădu mucalit cu părerea Michael Textoris, înnodându-şi şireturile, dar privirea

de gheaţă a Reginei îi opri cuvintele în gât.

Luiza ieşi ca o fantomă din baie şi porni cu mâinile întinse în faţă printre mobilele din lemn masiv din

sufragerie.

– Deschide ochii când mergi, aruncă Regina.

– Cum? Să deschid ochii când dorm? Să mă văd pe mine însămi adormită?

Luiza se opri în faţa oglinzii mari, cu ramă imitând stilul veneţian, şi întredeschise pleoapele. În

suprafaţa lucioasă se ivi un chip palid, cu cearcăne vineţii sub ochi, cu bucle de păr fluturând în

dezordine în jurul capului. Pupilele verzi se înfipseră în pupilele verzi şi Luiza se privi fix, ca printr-o

pâclă. Îşi relaxă muşchii obrajilor, bărbia îi coborî moale în jos iar gura i se deschise uşor, trasă în sus

de nasul cârn.

– Încetează prostiile, nu te mai holba în oglindă.

– Nu mă prostesc, e autohipnoză, anunţă Luiza, îndreptându-se înapoi spre camera ei. Vreau să mai

dorm puţin.

– Iar eu am plecat, cântă Michael Textoris din uşă, am o mulţime de vaccine de făcut astăzi.

– Ar trebui să-i faci unul şi fiicei tale. Împotriva somnului… Nu înţeleg cum de accepţi atât de senin

ca Luiza să-şi bată joc de şcoală! Am primit din nou o plângere de la profesori că întârzie dimineaţa la

cursuri.”