De povestit acțiunea din acest text: Într-o după-amiază de primăvară, la câteva săptămâni după ce se însănătoși, omul se mută în casa

cea nouă și începu să vopsească gardul. Mișca pensula cu gesturi măsurate, de departe părea cam

greoi – în toamna trecută împlinise șaizeci de ani. Cu toate acestea, greu ai fi bănuit că bătrânul zăcuse

bolnav toată iarna. Avea fața roșie, sănătoasă, iar părul era des și creț. Îl ajuta nepotul, un băiat care

semăna mult cu bunicul. Avea părul des și creț, fața roșie, sănătoasă, doar ochii îi erau plini de surâs,

surâs de om tânăr. Nepotul amesteca vopseaua cu multă atenție, cu teamă să nu o verse pe jos. Făcea

lucrul ăsta cu seriozitate. Era un copil liniștit, care lua totul în serios. Își terminase lecțiile și acum îi ajuta

bătrânului. Cei doi se iubeau mult și se înțelegeau bine.

— Mai adu ulei, îi spuse bătrânul fără să se întoarcă, și nepotul ascultător fugi spre casă, și după

câteva minute se întoarse cu un bidon cu ulei și turnă în vopsea până când se făcu așa cum trebuie.

— Să nu pui prea mult ulei, îi spuse bunicul vopsind liniștit mai departe gardul. [...]

După ce nepotul termină cu vopseaua, se așeză pe marginea trotuarului și începu să privească

liniștit la bătrân. Gesturile uniforme și precise ale acestuia îl încântau. Stătu aproape un ceas, urmărind

pe bunic cu multă atenție. Fugi din nou după ulei și vopsea, le amestecă, având grijă ca de data asta să

nu pună mai mult ulei decât trebuie. După aceea se așeză pe marginea trotuarului din nou, uitându-se

în continuare la bătrân.

După un timp se plictisi. […] Atunci îi veni ideea să se urce pe gard și să privească de acolo în

curțile noi ale oamenilor. […]

Dincolo de grădina bătrânului era un pârâu îngust, iar dincolo de pârâu – un loc mare, viran. Era

vorba să se amenajeze acolo un teren de fotbal pentru muncitorii din cartier. În alte zile era o mulțime de

copii acolo, copii pe care băiatul nu-i cunoștea. Aceștia și începuseră să joace fotbal. De data asta nu

era nimeni. Doar doi cai, mari și albi, pășteau liniștiți; soarele de primăvară le aurea coamele. „Parcă ar

fi năzdrăvani”, se gândi copilul. Deodată, fața lui serioasă, cam simpluță și banală, se transfigură, se

lumină ciudat. „Poate or fi năzdrăvani ...”

— Există cai năzdrăvani? îl întrebă el deodată pe bătrân.

Soarele se apropia de asfințit, iar câmpia se lumina dintr-odată. Iarba părea de sânge, caii deveniră

și ei roșii, și copilului i se tăie răsuflarea. Caii se ridicară în două picioare, se închinară unul în fața celuilalt

și începură să necheze prelung și duios, atât de duios, încât copilului i se umplură ochii de lacrimi. Începu

să tremure și era cât pe-aci să cadă jos de pe gard.

— Au început caii să se joace și să vorbească, bunicule, minți el pe jumătate, dorind cu orice preț

să atragă atenția bătrânului. E și un călăreț în alb, minți el mai departe.

Și deodată, copilul se gândi că totul era deosebit de frumos și de nou: și gardul, și casa în care se

mutaseră acum, și caii care nechezau duios, așa cum numai un copil poate să-i audă.

Sorin Titel, Gardul​