În această deschizătură decăzută printre munți, în lumina slabă a lunii, iarba cântă peste mormintele înfundate, despre capelă.
Capela este pustie, numai casa vântului. Nu are ferestre, iar ușile se leagănă, oasele uscate nu pot face rău nimănui. Doar un cocoș stătea pe acoperiș "Cu cu rigu, cu cu rigu".
Într-o sclipire a fulgerului, o rafală umedă aduce ploaia.
Râul era scufundat, iar frunzele șchiopăteau, așteptau să plouă, în timp ce norii negri se strângeau din depărtare, peste pădure.
Codrul s-a ghemuit zbuciumat în tăcere, apoi a vorbit tunetul.
