Răspuns:
Să creştem mici” e o poveste şui, atipică, nonconformistă, scrisă cu foarte mult haz, care mi-a căzut cu tronc, recunosc, dar care nu e tocmai uşor de prezentat. Nu de alta, dar am remarcat că atunci când oamenii vor să spună câteva cuvinte despre povestea Laurei, animaţi fiind de cele mai bune intenţii, ajung totuşi să vorbească mai mult despre ei decât despre carte. Aşa că, probabil din prea mult entuziasm, ţin neapărat să ne spună că ei sunt „pufoşi”, „plutitori” sau măcar „comuni/medii” (adică pozitivii din povestea ei), se disculpă care mai de care că n-ar avea nimic în comun cu „ofuscaţii”, „paraziţii” şi „avuţii” (aka negativii) sau, mai rău, cu negativii absoluţi, „omarii”, dar cam uită să ne spună şi cu ce fel de carte avem de-a face. Nu toţi, e drept. La lansare, cineva ne-a spus că „Să creştem mici” nu e o poveste, ci un joc, o colecţie de teste psihologice (sociologice) hazlii, teste care ar trebui citite şi „rezolvate” în familie, că aşa ar fi mai haios.
Din cauza asta, deşi am citit cartea Laurei pe nerăsuflate şi mi-am făcut toate testele fără să trişez, deci ştiu cum stau, n-am să mă dau acum mai pufoasă decât sunt, n-am să vă spun nici dacă băiatul meu mai e încă „omic” ori ba sau dacă eu şi soţul meu suferim de „omarită acută sau cronică”.
