Tablou sub umbrelă
Să fi fost
luna lui Mai, către sfârșit...,
sigur, după-amiază.
Un gând, fugar, stăbătea
căile de sus,
printre puținii nori.
Fără nici un efort,
doar el, Pictorul,
îngădui norilor să picure
gândul,
prudent, clar și arar,
peste fâșiile cerului,
subțiri și de departe...,
rămase oarecum albastre.
În intervalul
dintre două respirații,
doar acolo, departe,
el, și numai el, Pictorul,
transcrise caligrafic
acel gând fugar:
„ eu nu plâng
decât atunci când plouă...,
pentru ca soarele
să nu-mi adune, prea repede, lacrimile.”
Peste ani,
printre visuri, nemăsurate toate,
dar mângâiate lin
de galbenul frunzelor de nuc,
încă mai aud, uneori,
spre dimineață,
cum plâng porumbeii…,
sticloși și flămânzi,
în curtea pustie a Pictorului,
pe caldarâmul umed.
