– Dumneata ești profesorul Vincenzo Crosetti? întreabă tata, salutându-l. Bătrânul își scoase pălăria și răspunse cu glas tremurător, dar sigur: Eu sunt! Aşadar, zise tata, luându-l de mână, dă voie vechiului dumitale elev să-ți strângă mâna și să te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca să te văd. Bătrânul se uită mirat la el, apoi zise: – îmi faci prea mare cinste... Nu ştiu... Când ai fost elevul meu? Te rog..., numele dumitale? Tata îi spuse numele Alberto Bottini, precum și anul când a urmat școala. Apoi adăugă: - Deși dumneata nu îți mai amintești de mine, eu te țin asa de bine minte! Profesorul se gândi câteva clipe, cugetă și rosti de vreo trei ori numele tatei, apoi ridică fruntea și zise încet: – Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piața Consolata? Exact așa, răspunse tata, întinzând mâinile și îmbrățișându-l. În câteva minute ajunseră la o curte cu o căsuță. Profesorul ne pofti în odaie. Într-un colț se afla un pat de lemn, acoperit cu o cuver- tură, în alt colț o măsuță și o poliță cu cărți, patru scaune și o hartă. Transcrie enunțul din care reiese ca 1. profesorul este incantat de gestul fostului elev. 2. Fostul elev îi purta un respect profund bătrânului profesor.
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru dedicat Limba română. Sperăm că informațiile oferite v-au fost de ajutor. Dacă aveți întrebări sau nevoie de asistență suplimentară, nu ezitați să ne contactați. Vă așteptăm cu drag data viitoare și nu uitați să ne adăugați la favorite!
