de Emil Gârleanu
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului,
căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul
cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi,
cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și
limba ei subțire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a
iedului. Mama il privește, și-n sufletul ei de fugarnică
incolțește un simţământ stăruitor de milă pentru ființa
fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu
laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi,
căci vremea înțărcatului venise de mult incă. Şi cum se
uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei
scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide
ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și porneşte spre ţancurile de stâncă din zare,
printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de duşmănia lupului, și de iscusinta
vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta.
Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii.
Căprioara își azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce puterile
iedului. Şi ieduli se ține voinicește de urmă; doar la săriturile ametitoare se opreşte câte o clipă,
ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe
picioarele subțiri ca niște lujere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre tancuri.
Căprioara contenește fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi
sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima
întunecată, ca un iad, a pădurii.
şi au mers mult
Laşa, pâna ce au dat în sfârșit de luminiş. ledul, bucuros, o ia înainte,
sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimțire, adulmecând. In faţa ei, de
supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă
un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului.
Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul
ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar
ochii i se tulbură de apa morţii.




puteti sa imi scrieti ce insemna toate cuvintele ne cunoscute?​