Transformați textul următor din vorbire directă în vorbire indirectă:

„– Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
– Aș! nu e rău, zice cocoana; până se-nvață cu omul; dar nu știți ce cuminte și fidel este, și deștept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
– Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băiețelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe... Mamița-l degajează din țoalele în cari dospește-nfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie-n surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, țineți-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieți cuminți și binecrescuți... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofițerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:
– Cui îi place zăhărelul?”(I.L.Caragiale, Bubico)
​