Pe Bogdan l-am cunoscut în prima zi de școală din viața mea. Rememorând acele amintiri, îmi dau seama că mi-a plăcut îndrăzneala lui, faptul că nu era nici timid, nici speriat de școală, colegi sau doamna învățătoare. Vorbea cu toată lumea, povestea despre aventurile avute în vacanța de vară dintre sfârșitul grădiniței și începutul școlii, ne arăta pozele făcute, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Eram entuziasmat fiindca acesta putea sa fie primul meu prieten.
Îl urmăream cu interes, mă uitam la ochii lui mari, albaștri, plini de sinceritate și îi răspundeam vesel, încercând să îi atrag atenția asupra mea.
A doua zi eram deja cei mai buni prieteni din lume și așa am rămas până astăzi. Mi-a dovedit de multe ori că nu m-am înșelat în privința lui. M-a sfătuit când am avut nevoie, mi-a fost alături când eram supărat, mi-a luat apărarea când am avut discuții cu alții, așa cum am procedat și eu întotdeauna. Chiar și când o parte din drumurile noastre au pornit în direcții diferite, eu și cel mai bun prieten al meu am rămas uniți, ne-am distrat împreună și ne-am sprijinit la nevoie.
Eu am ales să mă axez pe materiile de bază, am avut rezultate tot mai bune la matematică, limba română și engleză, am participat la olimpiade, iar Bogdan a devenit membru respectat, cu drepturi depline, în echipa de cross a școlii și în cea de baschet pentru juniori a orașului. În puținul timp rămas liber, fiecare dintre noi a încercat să îl ajute pe celălalt. Bogdan m-a stimulat să fac mai multă mișcare, iar eu l-am ajutat la problemele de matematică, așa cum ar face orice om pentru colegul său de bancă și cel mai bun prieten al său.
