La un milion de ani după apariţia lui Homo habilis, în Africa a evoluat un nou hominid, având creierul mai mare. Mergea numai în poziţie bipedă şi a fost numit Homo erectus, ceea ce înseamnă în limba latină „om în poziţie verticală”. Oamenii din această specie au învăţat să folosească focul, fapt care le-a adus mai mult control asupra vieţii lor.
Oamenii din specia Homo erectus nu puteau probabil să aprindă singuri un foc. Însă ei găseau focuri aprinse de fulgerele ce loveau iarba uscată. Se pare că duceau o creangă aprinsă până la peştera sau tabăra lor şi apoi aveau grijă ca focul să nu se stingă zile întregi, sau chiar săptămâni.
Oamenii speciei Homo erectus au descoperit că plantele şi carnea erau mult mai gustoase dacă erau gătite la foc, astfel că au început să-şi gătească mâncarea. Mâncarea gătită este mai uşor de mestecat. Astfel, consumând mâncare gătită, dinţii şi fălcile lor s-au micşorat treptat. Mâncând mai multă carne, trupurile lor au devenit mai puternice şi mai înalte, iar creierele lor mai mari.
Focul îi asigura lui Homo erectus căldura peste noapte. Era folosit şi ca armă de apărare împotriva animalelor periculoase, cărora le era frică de flăcări.
Având un foc aprins, oamenii puteau să vadă şi noaptea. Astfel că ei nu erau nevoiţi să se culce la apusul soarelui, spre deosebire de primii hominizi, şi puteau să lucreze şi noaptea.
Oamenii speciei Homo erectus au folosit focul la făurirea unor unelte mai bune. Ei au ţinut capetele ascuţite ale suliţelor de lemn la flacără, astfel că acestea s-au întărit, şi au încălzit pietrele pentru a le face mai uşor de modelat. Au făurit din pietre expuse la căldură unelte numite topoare de mână, care aveau muchii foarte ascuţite.
Focul oferea un loc unde oamenii puteau să stea împreună. Puteau astfel să-şi facă un cămin oriunde, începând să se stabilească într-o mulţime de locuri diferite. Treptat, au început să se răspândească tot mai departe de Africa.
