"Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!"
Trecerea ireversibila a timpului si implicit a tineretii, a fericirii, determina starea de tristete si nostalgie a poetului.
Tristețea este așa de mare, încât poetul are senzația risipirii ființei sale, simte că totul este pierdut, că vremurile trecute nu-i mai vorbesc,,mută-i gura dulce a altor vremuri” sub tăvălugul timpului, ajungând până la trecerea sa în neființă. Timpul devine întuneric: "Iar timpul crește-n lumea mea... mă-ntunec!" Profunzimea sentimentelor exprimate este accentuată de antiteza trecut-prezent, de pendularea permanentă intre cei doi poli ai existenței umane - copilărie și maturitate.
Poetul simte un regret profund din cauza neputintei de a schimba ceva.
