Ieri am vizitat parcul de lângă casa bunicilor mei, împreuna cu prietenul meu din copilărie, Marius. A fost cel mai bun prieten al meu. A fost prietenul căruia ii povesteam aproximativ toate întâmplările fericite și triste din viața mea și care niciodată nu m-a lăsat la greu. Dar ca toate prieteniile din copilărie, și aceasta s-a evaporat in timp. Eu am plecat, el a rămas. Iar parcul din spatele străzii noastre, a rămas și el. Însă, atât Marius cât și parcul erau schimbați. Mai maturi, dar de aceeași frumusete necontenită. Fiind o zi de toamna infrigurată, credeam ca nu o sa stau asa de mult in parc. Dar am stat. Am privit toate acele peisaje și le-am comparat cu cele de acum zece ani. Cât de schimbat era totul! Iar după, l-am privit pe băiatul care-mi povestea despre facultate, și mi-am dat seama ca și el era schimbat. Nu mai era acel băiețel care îmi cânta la chitara de fiecare data când avea posibilitatea. Era student acum. Iar eu îl admiram. Ca întotdeauna. Mereu l-am admirat. Iar acel parc are o frumusete nevazuta de trecatori..pentru ca un loc frumos este format din amintiri. Parcul din spatele casei bunicilor mei reprezintă pentru mine locul copilăriei mele. Dar pentru straini nu reprezintă nimic. Dar nu conteaza. Nu conteaza cât timp acest parc va rămâne pentru totdeauna in sufletul și in inima locuitorilor de pe aceasta strada.
