👤

Un scurt comentariu pe fiecare strofa la poezia "O, rămâi..." Îmi trebuie urgent :)) ​

Răspuns :

În prima strofă, pădurea - umanizată - tânjeşte după mărturisirile pe care i le făcea băiatul demult, relaţia lor fiind una de prietenie sinceră. Tonul tânguitor al pădurii este dat de interjecţia afectivă şi de verbul la imperativ, repetat chiar în primul vers al poeziei: „O, rămâi, rămâi la mine”. Ca în orice poezie lirică, dragostea pădurii este exprimată în mod direct, declarativ: „Te iubesc atât de mult!”. Poetul imaginează trăirea nostalgică a pădurii, motivată de absenţa copilului care, cândva, îi destăinuia toate „dorurile” şi gândurile cele mai intime, pe care numai ea ştia să le asculte.

Strofa a doua conturează un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui prinţ cu „ochi negri şi cuminţi”, stând gânditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute în adâncul apelor, atitudine ilustrată printr-un epitet dublu.

Strofele a treia şi a patra adună la un loc toate amintirile pădurii despre tainele pe care i le-a descifrat copilului, acestea fiind şi primele percepţii despre lume şi viaţă ale poetului. Rolul pădurii este esenţial ta ceea ce priveşte primul contact al băiatului cu lumea înconjurătoare şi este evidenţiat de pronumele la persoana I, „eu”: „Numai eu ştiu să le-ascult / [...] Eu te fac s-auzi în taină / [...] Eu te văd răpit de farmec”. Pădurea este cea care i-a dezvăluit pentru prima oară tainele prin care copilul putea observa „mişcarea naltei ierbi” ori putea auzi de departe venirea „cârdului de cerbi”. El reacţionează emoţionat la misterele destăinuite de pădure, este „răpit de farmec” şi îngână fericit murmurul apelor de izvor, fiind vrăjit de strălucirea acestora.

Strofa a cincea introduce în poezie astrul care stăpâneşte întreaga fire, luna, oglindindu-se în lacurile din împrejurimi. În lirica eminesciană, luna este astru tutelar şi martor permanent al tuturor întâmplărilor de pe pământ. Ultimele două versuri ale acestei strofe ilustrează concepţia lui Eminescu despre trecerea timpului: „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” Perioada fericită a copilăriei s-a scurs repede şi ireversibil, anii petrecuţi în mijlocul naturii ocrotitoare au trecut ca nişte clipe, dar fericirea trăită atunci este pururi înrădăcinată în sufletul poetului, clipele dulci de altădată au căpătat valoare de veacuri. În această poezie, pădurea nu este un personaj, deoarece ea sugerează eul liric interior, sentimentele de nostalgie şi regret pentru scurgerea ireversibilă a timpului.

În penultima strofă, Eminescu explică sugestiv faptul că vocea pădurii umanizate este, în realitate, vocea interioară a eului liric. Monologul rostit de pădure este pus între ghilimele, deoarece el reprezintă gândurile cele mai intime ale eului liric, care este încă emoţionat de vârsta fericită a copilăriei petrecute în mijlocul naturii. Eminescu se află într-o comuniune deplină cu pădurea şi izvoarele care i-au ocrotit copilăria şi care i-au descifrat primele taine ale vieţii. Poetul imaginează monologul, deoarece este sigur că şi pădurii îi este dor de el, la fel cum emoţia şi dragostea lui pentru natura din copilărie sunt profunde şi veşnice: „Astfel zise lin pădurea, / [...] Şuieram l-a ei chemare”.

Ultima strofă a poeziei are o profundă încărcătură filozofică privind scurgerea ireversibilă a timpului (curgerea timpului într-un singur sens), de care poetul este conştient şi de aceea tristeţea şi nostalgia sunt profunde şi foarte sugestive: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot...”.

Succes!