Trăsaturile care încadreză poemul „Luceafarul” în curentul romantismului, pe care poetul îl pune în evidență atât în literatura română, cât și în cea europeană sunt pe de o parte temele specifice, precum iubirea neîmplinită si efermitatea vieții (scoasă în evidență prin motivul trecerii timpului) și condiția omului superior ilustrată prin condiția Luceafărului care este condamnat la nefericire veșnică, izolându-se într-o lume proprie „cercul strâmt”, iar pe de altă parte, tehnica antitezei pe care poetul o folosește pentru realizarea portretului fetei de împarat pentru a scoate în evidență unicitatea acesteia, comparând Fecioara Maria cu Sfinții si luna cu stelele, dar și pentru realizarea portretului și condiției Luceafărului pe care mai întâi îl compară cu oamenii, apoi cu o ființă efemeră. Patru elemente de compoziție care ilusrează tema și viziunea despre lume, din poemul „Luceafărul”, sunt: tema, motivele literare, limbajul și imaginarul poetic. Tema poemului este inspirată dintr-un basm românesc popular, pe care Eminescu îl citește într-o culegere de texte folclorice, numit „Fata din gradina de aur”. Marele poet adaugă iubirea neîmplinită la care zmeul din basm aspirase și viziunea proprie despre condiția omului superior care aspiră la o iubire absolută, într-o lume ideală. Tema trecerii timpului, și ea de origine romantică, este utilizată ca subtemă pentru a evidenția condiția omului de geniu prin contrast.
