Punerile în scenă ale Scrisorii pierdute, în interpretări memorabile, au vizat textul, comunicarea verbală. Comicul acestei capodopere rezidă şi în comunicarea nonverbală. În cele ce urmează, vom aduce în discuţie câteva fragmente bazate şi pe acest tip special de comunicare.
În piesă, la un moment dat, Trahanache vorbeşte de moralitate şi „prinţipuri”, dar ignoră cu seninătate încălcarea flagrantă a moralei de familie de către soţia sa. Fragmentul din Actul I, scena IV îi oferă distinsului prezident prilejul de a observa comunicarea nonverbală a lui Tipătescu, al cărui comportament, la nivelul gesticii, spune mai mult dacă ar fi făcut-o în o mie de cuvinte. Fragmentul este elocvent şi pentru prefăcătoria lui neica Zaharia:
1. „Trahanache (placid): Fireşte că nu se poate; dar ţi-ai fi închipuit aşa mişelie… (Cu candoare): Bine, frate, înţeleg plastografie, până unde se poate dar până aici nu înţeleg… 2. Ei, Fănică, să vezi imitaţie de scrisoare! să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! (Oprindu-se şi privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi; cu mirare şi ciudă): Uită-te la el cum se turbură! Lasă, omule, zi-i mişel şi pace! Ce te aprinzi aşa? 3. Aşa e lumea, n-ai ce – i face, n-avem s-o schimbăm noi. 4. Cine-şi poate închipui până unde poate merge mişelia omului!”
Sper ca te-am ajutat!
