Eram așezat pe o bancă. Aveam în mâini o lupă, pe care, sfios cu teamă am dus-o la ochi, lăsând capul pe spate. Într-o clipă lumea întreagă s-a schimbat. Aveam privirea ridicate spre cer și aerul, parcă, prindea miros de cerneală. Văzduhul era pictat în acuarele, cu niște linii neregulate, albastre, verzi, gri, zburând în lumina aurie de vară. Un nor morocănos de ploaie încet, încet acoperea soarele. Apa s-a pornit din cer în picuri din ce în ce mai mulți. Mi-au acoperit lupa. Toată imaginea s-a înecat în lacrimile sticloase ale sticlei. “Vine ploaia bine-mi pare/ în grădină am o floare”. Mi-am luat lupa de la ochi și am fugit de sub norul de ploaie.
