Răspuns:
(tema și viziunea despre lume într-un text poetic studiat care aparține lui George Bacovia: Rar) Lirica bacoviană este dominată de o nelinişte continuă. Temele abordate sunt teme precum singurătatea, angoasele, plictisul, agonia, melancolia. Frecvent întâlnite sunt motivul ploii, al toamnei, al evadării, al marii plecări. Astfel, George Bacovia este considerat a fi poetul toamnelor dezolante, putrede, al iernilor ce dau sentimentul sfârşitului de lume, al căldurilor toride in care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor nevrotice şi iritante. Exponent al Simbolismului în literatura română. Bacovia cultivă frecvent simbolul ca modalitate de surprindere a corespondențelor eului cu lumea, natura și universul. Poetul percepe o lume care trece printr-o criză și care intră în descompunere. Viziunea sa sumbră și dezolantă este ilustrată şi în poezia „Rar" care face parte din volumul de versuri „Plumb". Titlul operei definește exact starea de spirit tipic bacoviană care se identifică cu renunțarea, izolarea de lume și încetinirea ritmului normal al vieții. Cadența impusă sporește angoasa, descurajând. Intreaga poezie este străbătută de un sentiment adânc de regret și melancolie ce chinuie sufletul. Repetarea exclamației retorice. Ce melancolie!" sugerează această realitate lăuntrică. Cadrul liric este de asemenea insolit, un han îndepărtat, vag definit (Intr-un han, departe / Doarme și hangiul"). Un loc altădată plin de forfotă, de zgomot, hanul, devine, în viziunea lui Bacovia, un simbol al pustiului. Uzitarea adjectivelor ,„singur", .,deşarte" sugerează starea de solitudine şi dezamăgirea eului liric față de lumea în care se simte străin și neînțeles. Atmosfera apăsătoare este accentuată de ploaie, o ploaie rece, sumbră ce trimite plouă, la tristețea autumnală. Aceasta nelinişteşte prin durată şi intensitate („Plouă, un pustiu ce înspăimântă. Astfel, eul liric îşi dezvăluie zbuciumul interior: ,Tremur, tremur, tremur...". Se remarcă lirismul de tip subiectiv prin formele verbale și pronominale de persoana I și a II-a, mărci ale eului liric: ,,de mine", ,tremur", ..mă", „Vouă". plouă."). Ideea de pustietate reiese și din versul „Nimeni, nimeni, nimeni...". Este Încetinirea ritmului vieții și izolarea de lume prefigurează moartea. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Este renunțarea la viață. Discursul liric transmite trăiri interioare, sentimente, atitudini, din perspectiva unei persoane aflate la apusul vieții, când melancolia domină, ritmul normal al vieții pierde din putere şi angoasele sporesc. Chiar și capacitatea de a visa, de a spera este alterată. Această stare este definitivă, o renaştere nemaifiind posibilă. Concluzia dureroasă ,Rătăciri de-acuma / N-or să mă mai cheme / Peste vise bruma." susține această realitate. „Bruma" este cea care acoperă visele, este simbolul renunțării, al dispariţiei bucuriei de a trăi. Eul liric se prăbuşeşte într-o singurătate apăsătoare. Se simte neputincios în fața destinului implacabil și a trecerii ireversibile a timpului. Tot ce rămâne în urmă nu este decât melancolie, regret și amintire. Cadrul natural exterior este in concordanță cu trăirile interioare. Astfel, este reluată ideea ploii ce nelinişteşte şi deprimă: „I-auzi cum mai plouă!". Imaginea interiorității umane este în strânsă legătură cu imaginea cadrului natural. Natura este la fel de mohorâtă ca sufletul eului liric. Intreaga poezie se constituie într-un tablou dominat de pete întunecate de culoare. Evocă un cadru amortit, prăfuit și încremenit, lipsit de viață. Este o destăinuire a unei vieți
